Nimeni nu te distribuie fără showreel și nimeni nu te bagă într-un proiect ca să îți faci unul. Problema chiar se învârte în cerc și tocmai de aceea atâția o tratează ca pe un zid, nu ca pe o ușă. În realitate se destramă mult mai repede decât pare, din clipa în care nu mai aștepți permisiunea nimănui.
Un showreel nu este evidența carierei tale. Este o dovadă scurtă că poți fi privit pe cameră. În distincția asta stă toată diferența dintre a aștepta un showreel și a-ți face unul.
Nouăzeci de secunde înseamnă un showreel întreg.De unde vine primul showreel
- Scene filmate de voi. Doi actori, un telefon, un trepied, un loc liniștit și o scenă aleasă pentru că ți se potrivește. Este drumul cel mai rapid și cel mai puțin folosit.
- Filme de școală. Școlile de film distribuie fără încetare, munca este de obicei neplătită, dar imaginea este reală. Stabilește dinainte, în scris, că primești o copie, altfel vei alerga un an după ea.
- Self-tape-uri. O înregistrare făcută ca lumea, cu sunet curat și fundal simplu, este material perfect utilizabil. Pe nimeni nu-l interesează de unde vin nouăzeci de secunde bune.
- Un scurtmetraj făcut de tine. Mai lent și mai greu, dar rolul îți aparține, iar a-ți scrie singur personajul pe care nu ți-l oferă nimeni este o tradiție veche.
Ce trebuie să conțină cu adevărat
Între șaizeci de secunde și două minute. Dacă ai o singură scenă cu adevărat puternică, showreelul poate fi doar acea scenă și își va face treaba.
Deschide cu cel mai bun moment al tău. Fără cartonaș cu titlu, fără fondu lent, fără montaj de cadre de atmosferă cu muzică peste ele: chipul tău, făcând ceva ce merită privit, în primele cinci secunde. Oamenii derulează. Pornește de la ideea că vor derula.
Arată registru doar dacă ai materialul care îl susține. Două scene contrastante jucate bine bat cinci scene în care mai mult stai în cadrul ușii. Și trebuie să fii vizibil limpede în fiecare cadru: dacă directorul de casting e nevoit să deducă cine dintre cele trei persoane din imagine ești tu, cadrul acela nu își merită locul.
Ce lași pe dinafară
- Cadrele lungi de introducere și tot ce se întâmplă înainte să vorbești.
- Muzica pusă peste dialog. Trebuie să te audă pe tine, nu coloana sonoră.
- Cadrele în care altcineva are partea bună a scenei.
- Înregistrările de teatru filmate din rândul doisprezece.
- Orice mai vechi de câțiva ani sau de dinaintea unei schimbări importante în felul în care arăți.
- Genericul, siglele și un cartonaș cu numele tău la început. Dacă vrei numele undeva, pune-l la final.
Așa se face marea majoritate a primelor showreeluri.Cadrele separate bat un montaj lung
Obiceiul acum este să ții scenele disponibile și separat, pe lângă montajul complet, pentru că un director de casting care caută un anumit registru vrea acea scenă, nu un tur prin tot ce ai făcut vreodată. În plus, îți permite să pui cadrul potrivit în fața proiectului potrivit.
Unde stă showreelul
Undeva unde se deschide fără cont, fără aplicație și fără douăzeci de secunde de încărcare. Apoi pune adresa pe fișa ta, acolo unde oamenii care distribuie chiar o vor căuta.
Pe CastHub, fișa ta poartă fotografiile, tipologiile de rol, măsurile și o adresă către materialele tale filmate. Partea publică arată fotografiile, numele, tipologiile și orașul; măsurile, detaliile de portofoliu și datele de contact rămân în spatele verificării și se deschid doar conturilor de companie care au dovedit cine sunt. Adresa showreelului stă pe fișă, nu împrăștiată pe trei profiluri sociale, dintr-un motiv simplu: cine are un termen pe cap nu pleacă în căutare.
Cât de des se reface
De fiecare dată când filmezi ceva mai bun decât ce se află deja acolo. Un showreel este un document viu, nu un monument. Eșecul cel mai frecvent nu este un prim showreel prost, ci un prim showreel decent care nu s-a schimbat timp de patru ani.
Nimeni nu așteaptă de la un începător un showreel plin de roluri difuzate. Se așteaptă să vadă cum ești pe cameră. Atât are de făcut un prim showreel, iar un telefon, un partener de scenă și o după-amiază liberă sunt de ajuns.
